Acesta nu este un articol de genul “așa e corect sau greșit”. Am ținut să menționez lucrul acesta încă de la început pentru a elimina orice urmă de dubiu. Dar poate te întrebi, despre ce este ? Este despre existența acestor afirmații și de ce ar trebui eliminate.
Din experiența personală, pot spune că am folosit şi am auzit în jurul meu, întrebări de genul “fac corect?” sau “cum e corect?”. Dacă la început mi se părea absolut normal, pe parcurs frecvenţa acestor întrebări a început să devină deranjantă, dar deranjantă din privinţa faptului că persista chiar şi după ce un exerciţiu sau un complex de mişcări a fost executat de mai multe ori.
Bineînţeles că am atribuit aceasta persoanelor care se aflau sub îndrumarea mea. Mi se pare şi normal să arunci vina pe altcineva în momentul în care tu eşti cârmuitorul procesului şi nu poţi greşi niciodată, că doar tu eşti specialistul şi tot ceea ce faci tu este” fix perfect”. Responsabilitatea execuţiei este numai şi numai a persoanei care execută mişcarea, că doar nu poţi să o faci tu în locul ei, nu? Excelent, am identificat problema. Într-adevăr există persoane motrice şi persoane care învaţă mai greu să îşi folosească corpul, iar tu, ca specialist, nu poţi influenţa procesul, oricât de bun ai fi.
Un “talent” extraordinar care poate fi totodată şi o capcană eficientă este abilitatea de a identifica problema şi să te opreşti aici, fără să o studiezi în profunzime şi să identifici cel puţin o soluţie care să o facă să dispară. Personal, sunt un caz fericit. Atât de rău mă deranja rigiditatea cuvintelor “corect” sau “greşit” încât am încetat să le mai folosesc.
A fost un moment extraordinar în cariera mea faptul că am găsit o soluţie la o problemă. Neprevăzutul a făcut ca soluţia respectivă să genereze altă problemă şi anume “ok, şi eu cum îmi mai desfăşor activitatea?”, pentru că în ruptul capului nu vroiam să revin la rigiditatea corectului şi a greşitului. Frustrant, de-a dreptul frustrant, trebuie să mă scufund şi mai mult în profunzimea problemei şi uite cum am reuşit să fac din ceva simplu ceva complex…
Să vă relatez cum s-a întâmplat, nu pot să o fac exact, de fapt nu pot nici inexact, dar am realizat faptul că într-o mişcare este de fapt vorba despre siguranţa executantului. Îşi periclitează integritatea corpului sau nu? Pe termen scurt, se va accidenta? Pe termen lung, va avea probleme? Şi uite cum am fost eliberat de imaginea pe care o aveam despre mine că sunt ca un profesor sever sau un poliţist zelos. Practic am schimbat o pereche de antonime pentru alta, pare o tâmpenie în primă instanţă, dar este tâmpenia care m-a eliberat de rigiditate şi m-a apropiat foarte mult de oamenii pe care îi îndrumam. Da, vreau ca ei să fie în siguranţă şi sub nicio formă nu vreau să sufere din cauza unei activităţi care e făcută să fie plăcută şi fun.
Greşit era în realitate cum am soluţionat problema întrebărilor “corect/greşit”. Era la îndemână şi mi-a fost simplu să mă eschivez în faţa responsabilităţii. Nimeni niciodată nu ar fi întrebat dacă este corect ce face dacă eu i-aş fi îndrumat corect spre a conştientiza mişcarea, spre a o stăpâni, spre a şi-o adăuga în arsenalul său de mişcări acolo unde natural îşi are locul. Frustrarea faţă de “corect” şi de “greşit” venea de la mine, eu nu eram “corect” față de cei pe care îi îndrumam şi abordam “greşit” problema în a le da încredere în ceea ce pot face, ce pot să devină, ce sunt făcuţi să fie.
Concluzia?
Dacă în activitatea ta fizică auzi des sau foloseşti “corect” şi “greşit”, evaluează-ţi atât activitatea cât şi pe tine însuţi. Vezi dacă e locul lor acolo. Dacă eşti îndrumător într-o activitate de natură fizică, evaluează-te corect să vezi ce faci greşit. Dacă eşti autodidact, fi corect faţă de tine şi nu aborda probleme greşit. Dacă nu eşti activ fizic, schimbă asta.
by M.
